De la capat

Mi se scurge ceva pe obrazul stang. E o lacrima. Am plans. Sau inca plang. Ma dor tamplete si am un nod in gat. Cu ceva ani in urma imi spuneam ca scriu pentru ca “asa simt”. De fapt scriam pentru ca era singura cale in care puteam sa ma deschid (ceva gen “open my soul”). Am cochetat cu cateva prietenii pe care le consideram …apropiate, dar nici una nu a fost “apropiata”. Nu am spus nimanui niciodata tot ce merge prin mintea mea. Am spus intotdeauna numai franturi si uneori spuneam chiar basme. Intotdeaua i-am facut pe altii sa zambeasca, sa rada, sa se simta bine crezand ca daca ii vad pe ei asa, o sa ma inveselesc si eu. Efectul a fost invers. Cu fiecare ras, fiecare zambet, fiecare ranjet s-a intors impotriva mea. Anxietate. Depresie. Ce cuvinte goale.. ce cuvinte pline.

Daca m-as duce la psiholog, oare ce m-ar intreba?

“Buna ziua, ma numesc x-ulescu si sunt psihoterapeut de 7 ani, am absolvit Facultatea de psihologie din Bucuresti in 2004 si apoi am urmat cursul de psihoterapie si consiliere din cadrul Universitatii Regent din Londra. Pentru inceput spune-mi de ce crezi tu ca ai apelat la mine?”

Sau mai bine zis.. oare ce i-as raspunde? Cred ca mai intai i-as da un raspuns arogant gen “Nu ar trebui sa-mi spui tu asta?”. Dar de ce sa fiu aroganta? Pentru ca e un mecanism de aparare. Creierul meu stie ca atunci cand esti arogant iti intimidezi partenerul de discutie si astfel il faci mai vulnerabil, deci mai slab. Si o data simtita slabiciunea poti sa-l ataci. Dar de ce mi-as ataca terapeutul? El vrea doar sa ma ajute. Dar toate astea le-as realiza probabil mult prea tarziu.

Psiholog, psihiatru, psihoterapeut. Pe care sa-l aleg? Pe nici unul. Resursele financiare sunt din ce in ce mai restranse si nu poti camufla nici o pierdere. Din pacate asta e realitatea secolului 21 din Romania in cadrul unei familii din clasa de mijloc. Clasa de mijloc, care pe drept vorbind, aici nici nu exista. Cand eram mici ni se spunea ca “in viata conteaza pe cine ai alaturi si nu cati bani ai”. Ce basme. Devreme am realizat ca tot ce conteaza este CAT ai, nu pe cine. “Nuuuuu…ce triiiist” aud oftand in jurul meu. Nu e trist, e adevar. Adevarul exista pentru ca e rational. In Romania daca nu ai bani, mori. Romanul este batjocorit zilnic de cate-un functionar public, cate-un doctor sau o asistenta, de soferul de maxi taxi sau controloarea de bilete in autobuz. Tot romanul este prostit, mintit si spalat pe creier de aceeasi gandire de cateva decenii incoace. Si totusi romanul nu riposteaza. El este “facut sa-nece/ amarul cu sange rece/ cand da de necaz/ petrece cu o bere la rece” sau cum se zice in popor “se descurca el”. Din pacate am fost educata de un om prea corect si poate prea precaut si nu mi se pare normal sa apelezi la furt sau minciuna pentru a obtine ceva sau pentru a ajunge cineva sau undeva. Deci nu-mi ramane decat sa ma lupt cu mine, cu sistemul, cu oamenii si cu morile de vant.

Ca tot ziceam de romani. I-am spus unei prietene si tatei ca atunci cand spun “romani” imi vine in cap o imagine cu o mlastina, noroioasa, plina de pamant, apa si namol, cu cativa copaci, in care se scalda o turma de porci roz, grasi, cu ochi mici si nergi, atat de murdari de pana si limba le este neagra. Si se scalda acolo, in mlastina aia si grohaie si nu numai ca se scalda, dar le si place ca se scalda acolo si nu vor sa iasa nici in ruptul capului. Uneori mai apare cate un purcelus roz, curat, cu “cercel” in ureche si sta intr-o parte, ferindu-se de mizerie si le spune celorlalti “Mai baieti dar e prea murdar. De ce nu iesiti de acolo?” la care porcii raspund concomitent pana nu mai poti deslusi nimic “Ce-ai manca-ti-as, esti nebun?” , “Bai idiotule tu nu vezi ce slab esti? Vino si tu sa te ingrasi” , “Hai ba ca, cu cat suntem mai multi, cu atat ne incalzim mai bine”. Unii purcelusi, de foame, se avanta in noroiul scarbos iar altii aleg sa nu se alature acestui circ macabru si pleaca in cautarea altei mlastini, poate vor da peste una mai curata.

In seara asta ma intreb de ce scriu. Si ma intreb cum de m-am hotarat sa scriu. Ce m-a convins sa revin la scris dupa 2-3 ani de pauza. Raspunsul? Hai s-o luam treptat. Anul trecut ma tot gandeam sa ma apuc iar de scris dar creierul meu bolnav imi dadea ordine sa n-o fac. Creierul meu e un bou. El stia ca daca scriam ii era bine tot lui dar dobitocul a decis sa nu scriu. Si nu am scris. Si s-au adunat. Multe. Cuvinte, ganduri, fraze, tactici, foi, pixuri, virgule, persoane, maini, ochi, voci, melodii, filme. Toate au venit, si-au pus amprenta si apoi au plecat. In timp amprenta lor a sapat o retea de tuneluri si cavouri in care s-a dezvoltat calcar. Ca in pesterile din munti. Sau pentru cei ce nu inteleg metafora, am fost stresata. “E nu zau. Da’ ce stres ai tu, draga?”. Dar tu, tu cat ma cunosti, draga? Toate si-au pus amprenta. La televizor am auzit “cancerul e boala secolului”. Nu. Stresul e boala secolului. Am invatat despre psihosomatica si stiu ca stresul, nenorocitul asta care ne bantuie pe toti, e cumplit. Pentru unii. Chipurile unii sunt mai echilibrati si astfel stresul nu ii afecteaza prea mult, sau cum scrie in curs “ei sunt cei cu personalitate de tip B, cei mai echilibrati si cei mai calculati, cei care prefera sa nu-si asume riscuri”. Din adolescenta am inceput sa resimt stresul dar nu stiam ce e si presupuneam ca “e doar o faza trecatoare”. Acum, ca am mai imbatranit nitel, si am invatat cate ceva, realizez peste cate am trecut. Si cat de mult fiecare chestia m-a afectat. In liceu am inceput sa scriu fara sa-mi dau seama ca de fapt era un refugiu. Nu aveam un confident sau mai bine zis nu consideram pe nimeni atat de iscusit si apropiat incat sa ma destainui, asa ca scriam. Si am zis asta atunci. Am zis-o de multe ori. Sriam ceva de genu “Sunt singura. Esti langa mine dar eu nu sunt”. Situatia nu s-a schimbat prea mult doar ca m-am mai maturizat un pic si mi-am dat seama ca nu am nevoie de un “best friend forever xoxo” caruia sa ma “deschid”. Pot sa refulez si in alte modalitati. Pot sa plang, sa cant, sa scriu, sa ascult o melodie, sa desenez, sa tip singura.

M-am hotarat sa incep iar sa scriu pentru ca sunt stresata si stresul nu face bine. Mie stresul mi-a facut o surpriza extraordinara, un cadou pe care sincer, chiar nu il doream. M-am imbolnavit. Sunt bolnava. Nu, inca nu accept ideea dar consider ca daca o s-o zic mai des, o s-o si cred. In luna august 2016, ziua de 23, in jurul orei 10, mi s-a confirmat diagnosticul de scleroza multipla. Boala neurologica ce consta in demielinizarea axonilor neuronilor. Este boala autoimuna, adica, organismal tau, se trezeste intr-o zi si zice “Sti ceva ba? Sunt prea sanatos asa ca ce-ar fi daca m-as imbolnavi singur?”. Da, atat de sado-maso este organismul uman incat isi face singur rau. Ma rog… de fapt organismal uman este o masinarie biologica perfecta. Stie sa se apere, sa se refaca, sa creasca si sa se dezvolte. Dar majoritatea, atunci cand sunt fabricate sufera de cate o eroare care pe termen lung poate avea repercursiuni mai grave, sau mai putin grave. Unii ajung hipertensivi, altii diabetici, altii epileptici. Toti ajugem cumva, fie ca vedem fie ca ascundem. Sunt bolnava. Am scleroza multipla. Nu, nu accept ideea de bolnava. Incerc in continuu sa ma gandesc ca nu am nimic dar constientul meu, uneori prea destept, stie ce am, de ce sufar, ce se poate intampla. Singurul lucru care ma consoleaza este ca nenorocitele alea de leziuni sunt, momentan, inactive. Glumesc dragele mele, nu sunteti nenorocite, sunteti niste frumoase. Ma iertati ca v-am injurat? Va rog frumos.. eram doar nervoasa, stiti ca n-as face nimic ca sa va agravez. Hai stati cuminti acolo ca eu va iubesc si asa mici.

M-am hotarat sa incep iar sa scriu pentru ca sunt bolnava. Si nu doar neurologic. Si psihologic. Dar nu am curajul sa cer ajutor. Asa ca scriu. Cand am venit de la Bucuresti eram speriata si hotarata sa le cer parintilor bani sa ma duc la psiholog. Dar cum puteam sa le zic “Stiti.. eu cred ca am nevoie de niste consiliere ca o iau cam razna” cand chiar ei erau speriati si ingroziti de vestile primite. Anxietatea mi-a soptit la ureche “Taci dracu cretino!” si am tacut. M-am ascuns sub patura si am plans 5 nopti la rand. Am plans dimineata cand m-am trezit si am plans in drum spre scoala. Si mai plang uneori. Depinde de zi. Am zile cand simt ca pot cuceri lumea si am zile cand … ma trezesc si imi zic “O sa ma sinucid”. Si cred in ceea ce zic. Dar imediat imi vine in ochi imaginea familiei la inmormantarea mea, tata plangand silentios, mama urland de durere, bunica-mea stand serioasa si sora-mea plangand singura in camera ei. Si toti se autoinvinovatesc si isi zic ca puteau face mai mult, ca puteau sa ma sfatuiasca si sa-mi vorbeasca, iar fantoma mea sta si se uita si urla fara a o auzi cineva ca nu puteau face nimic. E un mic film ce mi se deruleaza in cateva clipe. In zilele astea morbide incerc sa ascult cat mai multa muzica si sa rad cat pot mai mult si sa stau singura. Daca sunt singura pot sa scriu si astfel ma descarc. Si cum scriam la inceput, din cauze financiare m-am hotarat sa nu cer ajutor la consilieri sau psihologi, ci sa revin la scris. O sa scriu despre depresie si anxietate si boala. Si cum toate trei interfereaza si ma duc in pragul disperarii. O sa scriu despre stres si despre nervozitate si despre scoala. O sa scriu despre frica si moarte si despre politica. O sa scriu despre bucurie, familie, dezamagire, vointa, minciuna si …o sa scriu despre cum toate astea.. se insumeaza si inseamna.. eu.

M-am hotarat sa incep iar sa scriu sperand ca o sa ma relaxez. Asta seara m-am relaxat. Am plans, am ascultat muzica, m-am descarcat. 

Cum sa omori o inima

  Astazi doamnelor si domnilor va vom prezenta cum sa omori o inima:

Se ia una bucata inima de om si se aseaza pe o tava cu viata. 
Luam in mana dreapta un cutit stropit cu minciuna apoi se strapunge inima drept in mijloc, dupa care sectionam inima astfel incat sa obtinem doua bucati.
Dupa aceasta luam o punguta cu ignoranta si turnam praful pe o farfurie. Se ia bucata stanga de inima si se trece prin ignoranta. Bucata dreapta de inima se ia si se tavaleste prin putin praf de ura. 
Pentru a da un gust mai acrisor este recomandat sa adaugati o lingurita de  dispret si doua lingurite de haos.
Luam cele doua bucati de inima si le intindem pe o tava. Daca doriti puteti ciopli cele doua bucati cu foarfeca durerii. 
Introducem tava in cuptor si setam timpul la "negura vindecarii".
Daca programul cuptorului s-a terminat... felicitari! Ati reusit sa obtineti o inima noua, numai buna de transat iar. 

Fuck you life!

Multumesc draga inima ca nu ma asculti niciodata. Multumesc domnule creier ca pierzi timpul cu toate prostiile si nu te concentrezi pe ceea ce este cu adevarat important. Va multumesc. Sincer. Pentru ca imi demonstrati cat de diferita si proasta sunt fata de ceilalti.
  Si cel mai mult ma doare ca ea habar nu are de felul in care ma simt. Daca i-as spune, ar fi in zadar. Eventual m-ar lua peste picior si ar spune ca-s nebuna. Poate sunt. De fapt chiar sunt. Sunt o nebuna ce iubeste si intelege pe toti, dar nimeni pe ea. Sunt o nebuna ce alearga dupa un final fericit. Sunt o nebuna ce viseaza cu ohii deschisi la un rasarit cu cer roz.
Si uite asa o iau de la capat. Cu lacrimi varsate in miez de noapte.
Cand in sfarsit am crezut cu adevarat in ceva, totul s-a naruit. Dar nu asa e orice poveste? Si orice film? Cand crezi ca totul e bine, iti mai fute viata o palma si te trezesti inapoi in cutia ta intunecata.
Nu mi-era dor de acest loc rece si uscat. Chiar daca mi-a fost mult timp prieten. Am trait atat de mult in el incat nu mai vedeam nimic. Locul asta..singuratatea. Dar ma intorc resemnata in coltul meu friguros, imi strang genunchii la piept, inchid ochii si visez iarasi la o scapare..visez.. Pentru ca numai astea imi raman: vise si...iluzii.