Despre el si ea

Intr-o camera goala, gri, cu doar un geam spart pe peretele din fata...

Stau fata in fata si se privesc. Privirea lui adanca si infioratoare ajunge pana in stomacul ei. E o privire aparent rece si goala. Numai ea ii poate citi ochii. Numai ea isi poate incalzi sufletul la vederea lor.

Ea sta si il priveste atent. Il cauta, il cerceteaza, in speranta ca va gasi o portita, cat de mica, catre mintea lui. Incearca sa joace un joc pentru a-l descoase dar el nu ramane impresionat de regulile lui. Ea se intristeaza. Ochii ei verzi ca bobocul unei flori ingheata si se dezgolesc.

Sperantele, visele, lacrimile, zambetele, amintirile, zilele de toamna, adierea ce-o simteau de mult, vorbele de iubire, toate se lovesc acum de un zid imens.

"De ce? De ce nu-l vede? De ce nu-si da seama?! De ce?! Te rog! Te rog trezeste-te! Deschide ochii si zi-mi ce vezi!" Cuvintele ei nu ajung pana la urechile lui. El nu poate vedea cum ea se zbate si cum mainile ei devin din ce in ce mai vinete. El nu vede cum ea da cu pumnii si isi termina nervii. El nu vede cum inima ei nu mai are liniste. El nu vede cat de greu ii este sufletul. El nu ii vede lacrimile. El vede o umbra. O umbra palida ce seamana cu ea, doar ca zambeste.

Pentru el zidul este invizibil si nimic nu se loveste de el. Pentru el lumea e la fel.

Se spune ca e bine sa ai o lume a ta, in care sa te regasesti si sa fii tu insuti. Dar lumea lui e de carton. In lumea lui el e orb si nu poate vedea ce a cladit in jurul lui. E ca si legat la ochi. Ii e frica sa schimbe ceva asa ca sta nemiscat pentru a nu strica una din piesele de carton.

Ochii ei se inrosesc. Nu se da batuta. Trebuie cumva sa treaca de zidul asta. Are speranta. Dar de unde? De la vantul ce-l simte si ii aduce aminte de zilele apuse, de la melodiile triste, ciudate si nebune pe care le adora, de la melancolia in care nu vrea sa cada, de la forta ce i-o dau prietenii ei, de la .. ce are in suflet. Focul acela de un rosu orbitor arde in continuare inauntrul ei.

Ea nu poate uita, nu poate sterge, nu poate trece cu vederea, nu poate fi nepasatoare, nu poate sta linistita cand isi aminteste de o frumoasa zi de vara sau de o magaiere sau de o vorba spusa exact cand trebuia. Nu ii poate uita privirea. Mai ales acum, cand sta in fata ei si nu o poate observa de aproape. "Esti atat de crud! Imi strivesti sufletul si il lipesti la loc de parca ar fi o hartie! De ce tu? De ce asa?" tipa fata cu putere.. dar se gandeste apoi "Dar orice mi-ai face.. tot la tine ma intorc.. nu pot merge mai departe. Sunt ca un caine credincios si tu stapanul. Chiar daca ma bati, ma gonesti si apoi te joci cu mine eu nu ma clintesc din umbra ta.."

El aude un acord trist, o coarda ce plange si o clapa ce ofteaza. I se pare cunoscut. Lumea lui de carton nu-i permite sa se miste asa ca el renunta la incercarea de a-si aminti ceva.

El o priveste in continuare. "E alta.. , scutura din cap si spune in continuare, ba nu! e aceeasi".

Melodia lor inepe sa se auda din intuneric. Ea se sperie si isi acopera urechile. Se ghemuieste intr-un colt si lacrimile incep a se rostogoli pe obrazul palid. El se uita ciudat in jurul lui si striga "De ce taci? Zi! Spune ceva, ma sperii! ". Crezand ca ea este cea la care se uita, adreseaza aceleasi cuvinte de mai multe ori. Nu intelege de ce nu raspunde.

Ea incearca sa ignore cantecul melancolic si se ridica de jos. Ajunge in fata zidului si inchide ochii. Incepe a repeta "Dechide ochii! Deschide-i! Deschide si zi-mi ce vezi!"

In jurul lui incep a cadea zidurile si o lumina puternica ii invadeaza sufletul si ochii.

Stau fata in fata si se privesc. Privirea lui adanca si infioratoare nu mai ajunge pana in stomacul ei. Ea sta si il priveste atent apoi cade la pamant. El incepe a plange. Ea pleaca impacata avand siguranta ca el simte ceva si ca nu a fost totul zadarnic. Acum stie ca facut totul pentru el desi a platit nespuns de mult.

Catre ea

Acum iti spun tie, draga mea, ca tu ocupi un loc important in increngatura mea de suflet.

Tu esti raza mea de soare. Alaturi de.. eh, stii tu de cine. Esti o picatura de ploaie rece pe fata unei fetite intr-o zi torida. Esti valul ce ma plimba pe mare. Esti culoarea lasata de varful creionului pe hartie. Esti geamlacul prin care intra lumina in zilele negre. Esti gargarita ce mi-a aterizat pe obrazul drept.

Tu esti manusa ce-mi incalzeste mana. Esti litera "C" de la tastatura. Esti o melodie ce-mi aduce aminte de multe si totusi de nimic. Esti ultima tigara din pachetul de Dunhill negru, cea pe care mereu o pastrez pentru mine. Esti sufletul scapat din ghearele vanitatii. Esti sclipirea din ochiul unui copil. Esti zambetul cerului limpede. Esti fiinta ce adora orice altceva, dar nu pe ea insasi.

Tu esti pasarea rara din lumea banala. Esti o specie pe cale de disparitie. Esti copilul pierdut ce nu l-am intalnit de mult. Esti adultul ce ma trage la suprafata. Esti cea care ma face sa uit de mine, cea care sta si imi asculta povestile, chiar si pe cele neinsemnate. Esti cea care se joaca cu frunzele in timp ce bate vantul.

Tu esti speciala. Nu am mai spus asta nimanui. Si daca am mai spus, a fost de mult si nu mai tin minte.

Da. Esti speciala. Esti o prietena. Cuvantul a carui sens l-am pierdut si regasit de nenumarate ori. Sper si stiu sigur ca nu ma vei lasa pustie, in mijlocul multimii. Sunt sigura ca ma vei trage de mana si ma vei indruma in zilele mizerabile si ca vei zambi cu mine de cate ori avem ocazia.

Sunt sigura. Stiu asta. Simt. Simt si am incredere.

Un cacat naspa

Mi-am adus aminte ca miercuri sau vineri am scris in caietul de romana. Desi a fost un weekend cu de toate o sa termin pe un ton naspa.

"Nu-mi fuge mintea. Ma mir. Toate cacaturile din ziua de azi ma dispera. Simt ca totul ma depaseste si nu pot face fata.

Ma afund intr-o rapa si lumina nu mai poate patrunde prin pupila ochiului. Sunt un peste ce sta parasit pe nisip. Departe de tovarasii lui, de coralii colorati, apele limpezi, albastre ca cerul in mijlocul unei zile de vara. Sta trantit pe o parte, cu fata spre apa, uscat, aproape mort. Nimeni nu-l aude, toti il vad dar trec nepasatori.

Sunt un caine pe marginea autostrazii, cu un picior lovit. Vad masini de toate nuantele cum gonesc pe sosea dar nici una nu-mi poate auzi chielacaitul. Nimeni nu se opreste sa vada ce se intampla.

Vreau sa trec pe partea cealalta. La mijlocul drumului simt ca nu mai pot pasi cu laba din spate si incetinesc. Aud roti. In clipa urmatoare nu mai simt nimic. Deschid ochii, vad cerul si-i inchid la loc.

Stau cu mainile legate si nu ma pot misca. Stau pe un scaun in mijlocul unei strazi aglomerate. Nu pot decat sa vad. Si vad. Vad toti oamenii cum fac tot felul de cacaturi lor si celor din jur. Nu pot face nimic pentru mine.

Cum am ajuns aici?

Stiu cum, dar nu vreau sa-mi asum consecintele. Sau din potriva. Mi le-am asumat dar atarna prea greu pe umerii mei si am acceptat sa cedez.

Vreau sa termin totul. Si termin. Nu-mi pasa ca nimeni nu crede si nu ma asculta. O sa vada ei.."

Răul din mine

Cu fiecare cuvant pe care il scot simt cum inima mea se strange, legata cu un snur gros ce are spini. Cu fiecare sunet pe care il produc spinii intra tot mai adanc in carne si picaturile de sange se inmultesc. Stiu ca nu e bine...

"Taci! Taci! Taci!" imi spun. Dar cum sa tac? Cum sa tac cand stiu ca mofturile mele trebuie duse pana la capat? Imi simt sulfetul greu.. si totusi o ranesc atat de usor. O iau, o lovesc, o biciuiesc, ii iau sufletul si i-l calc in picioare, imi bat joc de toata munca si tot respectul ei. O mint, o dezamgesc, o insel, spun da si fac nu. Ochii imi plang dar lacrimile nu se vad. Nu. Ele se ascund, sunt incolore, aproape invizibile.

De ce nu ma opresc? De ce nu pot opri iadul prin care o tarasc? De ce? De ce sunt atat de rea? De ce construiesc un paradis din carton in jurul ei? De ce nu o las sa vada toate minciunile si toate relele pe care le fac?
De ce imi vine sa ma dau cu capul de pereti? De ce simt ca sunt singura? Ca toti oamenii de langa mine sunt doar o reflexie a imaginatiei mele? De ce nu ii las sa ma cunoasca cu adevarat? De ce nu pot plange in fata lor? De ce nu pot opri veninul ce-mi curge prin vene?
Sunt o canalie, o rautate, o increzuta, o nesimtita, o mincinoasa, o obraznica.. sunt un om de nimic. Ii otravesc si pe altii si-i fac sa zica, sa creada si intr-un sfarsit sa simta ca mine. Ii fac sa-mi fie pe plac, fara ca ei sa-si dea seama. Ii transform in niste marionete carora le controlez inconstient mintea.

Sfasai atatea suflete zi de zi si le amagesc cu mangaieri false si vorbe goale. Iar eu ma simt din ce in ce mai pustie. Inima sangereaza fara oprire, ochii privesc larg deschisi in coltul intunecat al camerei si in fata lor se deruleaza de nenumarate ori aceleasi intamplari, aceleasi persoane, aceleasi locuri, aceleasi minciuni, aceleasi vise, aceleasi nimicuri.

Si totusi... sunt constienta de ceea ce se intampla dar nu pot opri nimic. Nu pot da timpul inapoi pentru a o lua de la capat. Pot doar sa cer imposibilul si sa nu-l primesc. Si pot sa sper ca intr-o zi ceva se va schimba.

"Sintem tentati sa ne judecam pe noi insine dupa idealurile noastre, in timp ce pe ceilalti ii judecam dupa fapte." (Harold Nicolson)