Cum sa omori o inima

  Astazi doamnelor si domnilor va vom prezenta cum sa omori o inima:

Se ia una bucata inima de om si se aseaza pe o tava cu viata. 
Luam in mana dreapta un cutit stropit cu minciuna apoi se strapunge inima drept in mijloc, dupa care sectionam inima astfel incat sa obtinem doua bucati.
Dupa aceasta luam o punguta cu ignoranta si turnam praful pe o farfurie. Se ia bucata stanga de inima si se trece prin ignoranta. Bucata dreapta de inima se ia si se tavaleste prin putin praf de ura. 
Pentru a da un gust mai acrisor este recomandat sa adaugati o lingurita de  dispret si doua lingurite de haos.
Luam cele doua bucati de inima si le intindem pe o tava. Daca doriti puteti ciopli cele doua bucati cu foarfeca durerii. 
Introducem tava in cuptor si setam timpul la "negura vindecarii".
Daca programul cuptorului s-a terminat... felicitari! Ati reusit sa obtineti o inima noua, numai buna de transat iar. 

Fuck you life!

Multumesc draga inima ca nu ma asculti niciodata. Multumesc domnule creier ca pierzi timpul cu toate prostiile si nu te concentrezi pe ceea ce este cu adevarat important. Va multumesc. Sincer. Pentru ca imi demonstrati cat de diferita si proasta sunt fata de ceilalti.
  Si cel mai mult ma doare ca ea habar nu are de felul in care ma simt. Daca i-as spune, ar fi in zadar. Eventual m-ar lua peste picior si ar spune ca-s nebuna. Poate sunt. De fapt chiar sunt. Sunt o nebuna ce iubeste si intelege pe toti, dar nimeni pe ea. Sunt o nebuna ce alearga dupa un final fericit. Sunt o nebuna ce viseaza cu ohii deschisi la un rasarit cu cer roz.
Si uite asa o iau de la capat. Cu lacrimi varsate in miez de noapte.
Cand in sfarsit am crezut cu adevarat in ceva, totul s-a naruit. Dar nu asa e orice poveste? Si orice film? Cand crezi ca totul e bine, iti mai fute viata o palma si te trezesti inapoi in cutia ta intunecata.
Nu mi-era dor de acest loc rece si uscat. Chiar daca mi-a fost mult timp prieten. Am trait atat de mult in el incat nu mai vedeam nimic. Locul asta..singuratatea. Dar ma intorc resemnata in coltul meu friguros, imi strang genunchii la piept, inchid ochii si visez iarasi la o scapare..visez.. Pentru ca numai astea imi raman: vise si...iluzii.

Sfantul chiul, cola si chef de scris

Stateam azi la masa si incercam sa-mi amintesc ce am facut anul asta.

Mi-am adus aminte..prin mai a trebuit sa stau la cancelarie 3 zile. Toti profesorii care treceau pe langa mine si ma vedeau citind o carte despre Hitler isi schimonoseau fata in fel si chip. Ma intrebau apoi daca eram de serviciu pe scoala. Le spuneam sec "Nu. Sunt exmatriculata" [am fost de fapt eliminata 3 zile de la scoala dar cum imi place sa dramatizez totul spuneam exmatriculata]. "Vaaaai. Dar de ce?!". Le raspundeam din nou cu un ranjet "Absente." . Isi continuau sirul de intrebari "Ai fost bolnava sau ce s-a intamplat?". "Chiul." La acest cuvant toata lumea isi ridica nasul si pleca. Erau ca actorii si actritele din filme. Adica ce? Daca as fi fost bolnava m-ati fi compatimit? Nu multumesc n-am nevoie de mila voastra. Am stat 3 zile si mi-am pierdut timpul citind cataloage si ajutand secretarele sa imparta foi in scoala. Numai directorul venea, se uita la mine, zambea si pleca. Ciudata si chestia asta.. la multe absente te elimina. Adica.. dupa ce ca ai absente, te pun si ei sa faci si mai multe. Oare o sa inteleaga ei vreo data ca eu nu ma invat minte? Cand a sunat intr-o seara doamna diriginta si i-a spus mamei ca sunt exmatriculata, mama a inceput sa planga si sa-mi zica verzi si uscate ca n-am nici un viitor daca nu-mi termin macar liceul. Ma uitam la ea cum urla si cum se dadea cu capul de pereti si ma gandeam la ce frumos arata cladirea de vis a vis. Nu simteam nici mila, nici frustrare, nici bucurie. Nimic. Batea vantul in mine.

Uneori, cand chiuleam, nici nu plecam de acasa. Ieseam pe usa si ma ascundeam pe scara. Ma asezam pe a patra treapta si-mi aprindeam o tigara. Dupa ce o terminam imi scoteam un marker din ghiozdan si incepeam sa scriu si sa desenez pe pereti. Scriam toate prostiile care-mi veneau in minte sau cum ma simteam in momentu ala. Incepeam apoi sa vorbesc singura. Imi imaginam ca sunt intr-un oras strain cu niste prieteni si vorbeam in engleza sau coreeana. Era asa amuzant. O data m-a gasit un vecin si a2a zi a vorbit cu mama. I-a spus sa ma duca la un doctor psihiatru. I-am spus mamei ca nu e cazul, doar vorbesc singura in casa in fiecare zi.

Am multe amintiri de cand chiuleam. In aprilie tin minte ca a plouat intr-o zi si eu in loc sa plec la scoala am plecat sa fac poze. La pranz m-am intors acasa uda pana in maduva oaselor dar nu-mi parea rau. Era asa linistitor sa te plimbi singura, in ploaie. Nu era nici tipenie de om pe strazi. Doar un copil nebun care merge aiurea si vorbeste singur. La fiecare colt de strada ma opream si dadeam cu banul sa vad in ce directie sa merg mai departe. Am colindat aproape jumatate de oras. Nu-mi pasa de nimic. Ma simteam in sfarsit impacata cu universul. Nimeni nu mai era cu sau impotriva mea.

Mai e o saptamana si jumatate din vacanta si n-am facut nimic. Aa.. ba da. Am facut ceva. Am fost doua saptamani la mare, am picat sala [cu 21 de puncte..cum sa fi ma asa prost?], am desena si cel mai palpitant - mi-am pierdut cea mai buna prietena (sau e in curs de pierdere - work in progress).

Ciudat ca nu ma mai doare. Nu mai simt ca pica cerul pe mine si nu mai visez ca ma sinucid. Am un sentiment de genul "asta e". Nepasare? Dar de ce? Doar si ea mi-a colorat lumea si m-a facut sa zambesc. Oare mi s-au schimbat standardele? Dar am eu asa ceva? Sau mi s-au schimbat legile morale? Legi morale.. ce formal suna. Dar nu poate fi vorba de asa ceva pentru ca inca mi se pare normal ca doua persoare de acelasi sex sa aiba o relatie mai presus de prietenie.

Poate m-am schimbat. In bine sau in rau?

Mai beau un pahar de cola, mai fumez o tigara.

In iunie i-am spus mamei ca nu vreau sa dau la facultate. A crezut ca glumesc. A realizat ca vorbesc serios numai cand m-a auzit discutand cu tata despre viitorul meu. Le-am spus ca vreau sa fac o scoala de bucatari, sa ma angajez si dupa ce strang bani sa plec in alta tara. A zis tata ca daca vreau imi deschide restaurant. Ce vise...

Nu sunt in stare sa fac o facultate. De fapt nu vreau. Ma ia groaza numai cand ma gandesc cat am de invatat pentru bac.

Cineva mi-a spus ca daca numai scoala m-a daramat psihic, in viata ce-o sa fac? Ca dau de alte lucruri mult mai grele. I-am raspuns calm ca viata nu ma sperie si nici nu ma incanta prea mult. Uneori o s-o las sa curga singura, alteori o s-o mai indrum eu. Nu m-a inteles. "O sa vezi tu ce pumni in cap o sa-ti dai mai tarziu". Am ras atat de tare la fraza asta incat am crezut ca o sa lesin. Ma tineam de burta si radeam. Deja ma imaginam peste vreo 10 ani, intr-o casa mica, plangand, dandu-mi pumni in cap. Ma simteam ca intr-un film dramatic.

Nu stiu daca exista vreo persoana care sa ma inteleaga pe deplin. Sa inteleaga esenta fiintei mele. Pana acum toate persoanele din jurul meu inteleg numai fragmente. Si asta ma deprima. De vina sunt si eu. Uneori zidesc pereti si-i colorez si ma ascund dupa ei. Uneori pun un lacat dulapului cu ganduri si las sa iasa afara numai ce vreau eu.

Am gasit persoane care sa-mi inteleaga, spre exemplu, pasiunea pentru cultura asiatica. Am gasit persoane care sa-mi inteleaga obiceiul meu prost de a ma holba la oameni pe strada pana isi indreapta privirea spre mine, iar dupa aceea sa ma uit fix in ochii lor pana se uita in alta parte.

Dar toti oamenii astia, care ma inteleg numai fragmente, nu ma incalzesc cu nimic. Si nu ma fac sa ma simt intreaga.

Nu am gasit inca o persoana care sa inteleaga cu adevarat de ce iubesc sa citesc romanele lui Murakami. Nu pentru ca sunt romane excelente sau pentru ca in ele Ryu abordeaza teme precum drogurile, orgiile, auto-mutilarea si suicidul (temele mele preferate), ci pentru ca atunci cand le citesc ma imaginez pe mine in locul personajelor si incep sa simt durerea pe care o simt ele. E un sentiment ciudat si placut. Cartile lui sunt ca un drog pentru mine. Dupa ce termin de citit simt ca am o viata anosta si fara sens. Simt ca nu mai traiesc. Si totusi incep si le recitesc. E ca un cerc vicios.

Nu am gasit inca o persoana care sa inteleaga cu adevarat de ce scriu. Nu scriu pentru ca simt ca ma eliberez sau pentru ca e singura mea cale de a-mi exprima/explica sentimentele si actiunile. Scriu pentru ca asa vreau. Asa simt. Si nu, nu simt fericire, plictiseala, euforie, tristete, izbucnire sau confuzie. E un sentiment nedefinit.

Sunt... complicata.

Acum cateva saptamani am aflat ceva ce m-a surprins placut si m-a facut fericita. Am aflat ce culoare au oglinzile. Cum sa te faca asa ceva fericit? Atat de ciudata sunt incat faptul ca oglinzile sunt verzi (da, chiar sunt verzi; am vazut niste filmulete interesante si m-am convins) m-a facut sa fiu fericita si sa zburd prin casa intreband pe toata lumea ce culoare au oglinzile (iar eu le raspundeam euforic ca oglinzile sunt verzi).

Tot in ziua aceea mi-am adus aminte de povestea porcusorului verde dintr-o piesa de teatru. Am recapitulat tot scenariul si m-am intrebat cand voi mai merge oare la teatru.

"Atat de multe detalii nefolositoare" ar spune cineva necunoscator. Dar pe mine toate detaliile astea ma fascineaza si ma completeaza.

Ma duc sa mai beau un pahar de cola.

Bricheta roz sta pe pachetul patratos pe Vogue mentolat. Cat timp a trecut de cand n-am mai fumat un Kent lung? Imi scot o tigara lunga si subtire, o aprind si trag un fum. Mentolul asta parca imi gadila plamanii.

Cineva ma trage de maneca.

"Haide o data! N-am timp si pentru tine!"

"Nici daca te platesc?"

"Nu!"

Omuletul asta mic cu tricou alb pe care scrie "realitate" vrea sa ma trezeasca. Ma dau batuta. N-am chef sa tipe la mine.

Se duc norii ca si gandul meu

Trag inca un fum din tigara mea mentolata. Fumul imi incetoseaza vederea si gandurile incep sa-mi alerge ca niste oameni grabiti. Ma uit la pozele vechi, facute in pod si ma intreb oare cand o sa continui povestea noastra frumoasa numita prietenie. De cateva ma simt mai singura decat un calugar in pustiu. M-ai intrebat daca cineva ti-a luat locul.. ei bine afla ca am vorbit la modul cel mai serios cand ti-am spus ca nimeni, niciodata nu te va inlocui. In tot acest timp nimeni nu a reusit sa-mi coloreze lumea cum o faceai tu. Traiesc inconjurata de personaje gri ce nu-mi starnesc curiozitatea si imaginatia. Ar trebui sa-ti multumesc. De ce? Pentru ca datorita tie am descoperit adevarata taina a prieteniei. Am descoperit ca prietenia nu se bazeaza doar pe incredere sau fraze de genul "esti aproape la bine si la rau". Prietenia trebuie sa o simti, nu sa o explici.

Si totusi..tot singura ma simt. Acum lacrimile nu mai cad pe cerneala uscata ci stau incremenite in amintiri. Nu mai pot zambi cand imi amintesc cum stateam in pod si fumam. Nici macar turnul de carti prafuite de pe noptiera nu ma mai incalzesc.

E liniste. Tacerea ce pluteste in aer ma macina si imi face greata. Nu mai sunt eu. Caut cu disperare un colt de nebunie dar nu gasesc decat aceasi poveste monotona. Zi de zi ma zbat sa te regasesc in cuvintele altora dar.. nici macar o farama din jocul tau nu gasesc.

Poate varsta e de vina. Sau timpul. Dar de ce sa dam vina pe altii cand stim ca numai noi suntem de vina?

Stau cu capul pe birou si ma uit in gol. Gandul imi zburda de nebun intr-un labirint infinit. Incerc sa-mi cladesc noi sperante si vise dar toate dau gres si cad peste mine.

S-a terminat si tigara asta.. ce ironie.

Postari [vechi] nefinalizate

[02.03.2011] de continuat!! [2 martie]

Mijlocul lui ianuarie. Ea sta pe o plaja alba, acoperita un o patura de zapada. In ochii ei se oglindeste marea rece. Ghemuita, cu genunchii in brate, se uita in gol cu ochii larg deschisi. Respira greu. Vantul ii trece printre suvitele ciocolatii de pe frunte, facandu-le sa joace un dans stangaci. Cerul gri e atat de greu parca sta sa cada. Corpul ei tremura cu fiecare gand."De ce nu pot sa te scot din minte? De ce nu poate sa treaca o zi fara sa ma gandesc cum o mai duci? De ce, chiar si acum, cand sufletul imi este incalzit de zambetul lui, ma infior la vederea ta? De ce de fiecare data cand treci pe langa mine simt nevoia sa-ti trag o palma si sa te strang in brate? De ce-mi promit in fiecare dimineata ca nu-mi va mai pasa dar cand esti langa mine inima incepe sa-mi tremure? Nu pot sa-mi explic cum s-a ajuns aici.. timpul a trecut peste rana noastra si nu a putut sa lase in urma lui decat amintiri si lacrimi. A fost nemilos.. nu ne-a vindecat. Cand ochii tai ma urmaresc vad o sclipire in ei si simt ca vrei sa-mi spui tot dar tu ramai acolo, in coltul tau intunecat si nu te misti. Ne amagim unul pe altul fara sa ne dam seama cat de mult ne ranim unul pe altul. Ma intreb daca-ti mai aduci aminte.."

[14.08.2011] Hotel California

Uhm.. nu, nu fac un review al melodiei si nici nu povestesc despre ce-am vazut/facut la mare. Stateam acum un sfert de ora la bucatarie si fumam cand au inceput sa mi se deruleze in fata mai multe poze [day dreaming much??]. Si cum pe fundal ascultam The Eagles - Hotel California m-a traznit cheful de scris. Pacat ca nu m-a traznit cu o poveste cu tot -_- Asa ca o sa scriu ce-mi canta neuronii acum.

Inchid ochii si simt cum briza marii imi mangaie pielea. Deschid ochii si cu pasi mici ma indrept spre valuri. 2 palme imi ating soldurile apoi 2 brate imi strang talia.

[23.08.2011] Ascult Vama. Dupa mult timp in care n-am ascultat decat kpop si tot felul de ciudatenii. Imi era dor de versurile lui Chirila si de vocea lui atat de linistita.Si cum se intampla de fiecare data cand ascult Vama, incep sa visez la lucruri ce nu s-au intamplat niciodata.

[24.08.2011]

Wuss' up!?! So. La frumoasele cuvinte a multor [5..6..] persoane m-am hotarat sa mai scriu o povestioara pornache :]]. Plus ca e noapte, n-am somn si n-am ce face [de fapt as avea.. dar nu].

So.. enjoy? :D

In fata unei patiserii din suburbiile orasului s-a format o coada imensa. Probabil au adus dulciuri noi. O fata de vreo 17 ani de la capatul sirului se zbate si incearca sa ajunga in fata. "Daca nu se grabesc astia, iar raman p-afara. Cine naiba a inventat si vecinii... " .

- Auzi domnisoara unde te grabesti? Ai putin respect pentru oamenii in varsta si nu mai impinge!

- Respect? fata deja se enervase. Vrei sa am respect pentru un mos care sta acasa, facand nimic, primind bani cu sacu, care cica e pensie? Du-te si impuscate ba! Ne consumi aeru degeaba!

La auzul vorbelor tinerei fete omul s-a incruntat si s-a dat la o parte.

- Asa! Respect sa ai tu pentru noi, astia care in cativa ani o sa va ducem la groapa!

Incet incet fata a ajuns in fata. Ajung la tejghea vanzatoare i-a zambit.

- Sabrina! Nu te-am vazut de luni bune! Ce mai faci? Ce mai face fratele tau? Sunteti bine?

- Frate? Eu n-am frate! M-a sunat Em' aseara si mi-a zis sa trec azi pe aici.

- Ah.. am inteles. Hai du-te-n spate. E acolo, te asteapta.

Ocolind tejgheaua fata s-a dus in spate. A intrat intr-o camera pe a carei usi scria mare, cu rosu "accesul interzis persoanelor neautorizate". Un baiat inalt, cu ochi caprui si par ciufulit vorbea la telefon. De in data ce a vazut-o pe Sabrina a inchis si s-a apropiat de ea.

- N-am facut nimic. Nimeni nu l-a vazut in ultimele 2 zile. Tu cum te simti? Esti mai bine?

- La fel. Nimic nu s-a schimbat de atunci. a raspuns, picurandu-i din ochi pe obrazul stang o lacrima cristalina.

11:30 AM. Marti, 7 feb 2012. Nu facem scoala - vremea este "minunata" afara- asa ca m-am gandit sa vizitez blogusorul meu pe care s-a pus praful.