Stateam azi la masa si incercam sa-mi amintesc ce am facut anul asta.
Mi-am adus aminte..prin mai a trebuit sa stau la cancelarie 3 zile. Toti profesorii care treceau pe langa mine si ma vedeau citind o carte despre Hitler isi schimonoseau fata in fel si chip. Ma intrebau apoi daca eram de serviciu pe scoala. Le spuneam sec "Nu. Sunt exmatriculata" [am fost de fapt eliminata 3 zile de la scoala dar cum imi place sa dramatizez totul spuneam exmatriculata]. "Vaaaai. Dar de ce?!". Le raspundeam din nou cu un ranjet "Absente." . Isi continuau sirul de intrebari "Ai fost bolnava sau ce s-a intamplat?". "Chiul." La acest cuvant toata lumea isi ridica nasul si pleca. Erau ca actorii si actritele din filme. Adica ce? Daca as fi fost bolnava m-ati fi compatimit? Nu multumesc n-am nevoie de mila voastra. Am stat 3 zile si mi-am pierdut timpul citind cataloage si ajutand secretarele sa imparta foi in scoala. Numai directorul venea, se uita la mine, zambea si pleca. Ciudata si chestia asta.. la multe absente te elimina. Adica.. dupa ce ca ai absente, te pun si ei sa faci si mai multe. Oare o sa inteleaga ei vreo data ca eu nu ma invat minte? Cand a sunat intr-o seara doamna diriginta si i-a spus mamei ca sunt exmatriculata, mama a inceput sa planga si sa-mi zica verzi si uscate ca n-am nici un viitor daca nu-mi termin macar liceul. Ma uitam la ea cum urla si cum se dadea cu capul de pereti si ma gandeam la ce frumos arata cladirea de vis a vis. Nu simteam nici mila, nici frustrare, nici bucurie. Nimic. Batea vantul in mine.
Uneori, cand chiuleam, nici nu plecam de acasa. Ieseam pe usa si ma ascundeam pe scara. Ma asezam pe a patra treapta si-mi aprindeam o tigara. Dupa ce o terminam imi scoteam un marker din ghiozdan si incepeam sa scriu si sa desenez pe pereti. Scriam toate prostiile care-mi veneau in minte sau cum ma simteam in momentu ala. Incepeam apoi sa vorbesc singura. Imi imaginam ca sunt intr-un oras strain cu niste prieteni si vorbeam in engleza sau coreeana. Era asa amuzant. O data m-a gasit un vecin si a2a zi a vorbit cu mama. I-a spus sa ma duca la un doctor psihiatru. I-am spus mamei ca nu e cazul, doar vorbesc singura in casa in fiecare zi.
Am multe amintiri de cand chiuleam. In aprilie tin minte ca a plouat intr-o zi si eu in loc sa plec la scoala am plecat sa fac poze. La pranz m-am intors acasa uda pana in maduva oaselor dar nu-mi parea rau. Era asa linistitor sa te plimbi singura, in ploaie. Nu era nici tipenie de om pe strazi. Doar un copil nebun care merge aiurea si vorbeste singur. La fiecare colt de strada ma opream si dadeam cu banul sa vad in ce directie sa merg mai departe. Am colindat aproape jumatate de oras. Nu-mi pasa de nimic. Ma simteam in sfarsit impacata cu universul. Nimeni nu mai era cu sau impotriva mea.
Mai e o saptamana si jumatate din vacanta si n-am facut nimic. Aa.. ba da. Am facut ceva. Am fost doua saptamani la mare, am picat sala [cu 21 de puncte..cum sa fi ma asa prost?], am desena si cel mai palpitant - mi-am pierdut cea mai buna prietena (sau e in curs de pierdere - work in progress).
Ciudat ca nu ma mai doare. Nu mai simt ca pica cerul pe mine si nu mai visez ca ma sinucid. Am un sentiment de genul "asta e". Nepasare? Dar de ce? Doar si ea mi-a colorat lumea si m-a facut sa zambesc. Oare mi s-au schimbat standardele? Dar am eu asa ceva? Sau mi s-au schimbat legile morale? Legi morale.. ce formal suna. Dar nu poate fi vorba de asa ceva pentru ca inca mi se pare normal ca doua persoare de acelasi sex sa aiba o relatie mai presus de prietenie.
Poate m-am schimbat. In bine sau in rau?
Mai beau un pahar de cola, mai fumez o tigara.
In iunie i-am spus mamei ca nu vreau sa dau la facultate. A crezut ca glumesc. A realizat ca vorbesc serios numai cand m-a auzit discutand cu tata despre viitorul meu. Le-am spus ca vreau sa fac o scoala de bucatari, sa ma angajez si dupa ce strang bani sa plec in alta tara. A zis tata ca daca vreau imi deschide restaurant. Ce vise...
Nu sunt in stare sa fac o facultate. De fapt nu vreau. Ma ia groaza numai cand ma gandesc cat am de invatat pentru bac.
Cineva mi-a spus ca daca numai scoala m-a daramat psihic, in viata ce-o sa fac? Ca dau de alte lucruri mult mai grele. I-am raspuns calm ca viata nu ma sperie si nici nu ma incanta prea mult. Uneori o s-o las sa curga singura, alteori o s-o mai indrum eu. Nu m-a inteles. "O sa vezi tu ce pumni in cap o sa-ti dai mai tarziu". Am ras atat de tare la fraza asta incat am crezut ca o sa lesin. Ma tineam de burta si radeam. Deja ma imaginam peste vreo 10 ani, intr-o casa mica, plangand, dandu-mi pumni in cap. Ma simteam ca intr-un film dramatic.
Nu stiu daca exista vreo persoana care sa ma inteleaga pe deplin. Sa inteleaga esenta fiintei mele. Pana acum toate persoanele din jurul meu inteleg numai fragmente. Si asta ma deprima. De vina sunt si eu. Uneori zidesc pereti si-i colorez si ma ascund dupa ei. Uneori pun un lacat dulapului cu ganduri si las sa iasa afara numai ce vreau eu.
Am gasit persoane care sa-mi inteleaga, spre exemplu, pasiunea pentru cultura asiatica. Am gasit persoane care sa-mi inteleaga obiceiul meu prost de a ma holba la oameni pe strada pana isi indreapta privirea spre mine, iar dupa aceea sa ma uit fix in ochii lor pana se uita in alta parte.
Dar toti oamenii astia, care ma inteleg numai fragmente, nu ma incalzesc cu nimic. Si nu ma fac sa ma simt intreaga.
Nu am gasit inca o persoana care sa inteleaga cu adevarat de ce iubesc sa citesc romanele lui Murakami. Nu pentru ca sunt romane excelente sau pentru ca in ele Ryu abordeaza teme precum drogurile, orgiile, auto-mutilarea si suicidul (temele mele preferate), ci pentru ca atunci cand le citesc ma imaginez pe mine in locul personajelor si incep sa simt durerea pe care o simt ele. E un sentiment ciudat si placut. Cartile lui sunt ca un drog pentru mine. Dupa ce termin de citit simt ca am o viata anosta si fara sens. Simt ca nu mai traiesc. Si totusi incep si le recitesc. E ca un cerc vicios.
Nu am gasit inca o persoana care sa inteleaga cu adevarat de ce scriu. Nu scriu pentru ca simt ca ma eliberez sau pentru ca e singura mea cale de a-mi exprima/explica sentimentele si actiunile. Scriu pentru ca asa vreau. Asa simt. Si nu, nu simt fericire, plictiseala, euforie, tristete, izbucnire sau confuzie. E un sentiment nedefinit.
Sunt... complicata.
Acum cateva saptamani am aflat ceva ce m-a surprins placut si m-a facut fericita. Am aflat ce culoare au oglinzile. Cum sa te faca asa ceva fericit? Atat de ciudata sunt incat faptul ca oglinzile sunt verzi (da, chiar sunt verzi; am vazut niste filmulete interesante si m-am convins) m-a facut sa fiu fericita si sa zburd prin casa intreband pe toata lumea ce culoare au oglinzile (iar eu le raspundeam euforic ca oglinzile sunt verzi).
Tot in ziua aceea mi-am adus aminte de povestea porcusorului verde dintr-o piesa de teatru. Am recapitulat tot scenariul si m-am intrebat cand voi mai merge oare la teatru.
"Atat de multe detalii nefolositoare" ar spune cineva necunoscator. Dar pe mine toate detaliile astea ma fascineaza si ma completeaza.
Ma duc sa mai beau un pahar de cola.
Bricheta roz sta pe pachetul patratos pe Vogue mentolat. Cat timp a trecut de cand n-am mai fumat un Kent lung? Imi scot o tigara lunga si subtire, o aprind si trag un fum. Mentolul asta parca imi gadila plamanii.
Cineva ma trage de maneca.
"Haide o data! N-am timp si pentru tine!"
"Nici daca te platesc?"
"Nu!"
Omuletul asta mic cu tricou alb pe care scrie "realitate" vrea sa ma trezeasca. Ma dau batuta. N-am chef sa tipe la mine.
