Viata nu e o poveste

"A fost odata ca niciodata ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.."

Cu siguranta asa ti-ai dorit ca macar o data sa-ti inceapa povestea dar mereu a inceput altfel. Fara zane, fara zmei, fara feti frumosi, fara balauri, fara pitici, fara vrajitoare, fara lampi fermecate si fara covoare zburatoare.

Eu inca nu stiu cum (si mai ales cand!) mi-a inceput povestea..

In ultimul timp simt ca nu mai exista continuitate. In fiecare dimineata iau totul de la capat.

A mai trecut o ora, a mai trecut o zi, a mai trecut o luna, a mai trecut un an, au trecut.. 17 ani. 17 ani in care nu am realizat nimic. Nu mi-am indeplinit nici un vis, nu am facut bine nimanui. In 17 ani nu am putut sa-mi dau seama ce vreau de la viata. In 17 ani m-am pierdut, m-am regasit si m-am pierdut din nou de nenumarate ori. In 17 ani de viata nu am reusit sa-mi tin prietenii langa mine. De fiecare data povestea se termina la fel: ei se schimba, eu raman la fel si incepem sa ne racim SAU eu ma schimb, ei nu ma mai inteleg si ne racim. Tragedia vine dupa.. cand trebuie s-o iau de la capat, cand lacrimile ce le vars inainte de culcare sunt singurele care ma consoleaza.

17 ani s-au dus pe apa sambetei.

Imi zic uneori ca-mi trebuie o pauza. Imi trebuie timp singura, sa ma gandesc, sa analizez, sa fac teorii si sa trag concluzii. Cand oficial imi iau pauza.. nu aflu nimic nou. Ma trezesc pierduta intr-o lume care nu-i a mea. Ma trezesc prinsa in capcana imaginatiei. Ma trezesc fara dorinte, fara chef de ras, fara vise pentru care trebuie sa lupt ca sa le fac realitate.
Ma mint zilnic, ca totul o sa se rezolve, o sa fie mai bine. Ma mint ca totul se va sfarsi si imi voi incepe propria poveste.

Ce poveste? Viata nu e poveste, viata e realitate.

Sper .. da! sper! Doar speranta o am mereu cu mine.

Sper ca o data si-o data sa ma trezesc din amorteala asta in care ma invart si sa incep sa constientizez totul.