01:43 AM - 03:29 AM

25 iunie. De fapt 26 ca deja e 01:44 AM. M-am inchis in bucatarie si am inceput sa-mi insir ideile pe foaie (si nu numai ideile..). Exact cum faceam cand aveam 12 ani.. doar ca acum nu mai bate lumina galbena a becului din stanga mea ci bate o lumina enervanta, alba, a unui neon de deasupra chiuvetei.

Si nu mai scriu poezii si povesti despre el intr-un caiet facut jurnal, cu ajutorul unor pixuri-curcubeu. Scriam intamplari si apoi coloram paginile cu creioane colorate si le parfumam. Intr-o zi ma hotarasem sa rup toate foile si sa le arunc pe geam dar abia dupa saptamani intregi am renuntat la ele. Din cate mai stiu era 10 noaptea si m-am dus in baie, am deshis fereastra si am inceput sa rup caietul. In timp ce foile zburau stinghere prin aer, rosteam in soapta: "Asa cum zboara paginile astea, sa zboare si gandurile si sentimentele mele". Au zburat toatte intr-un final dar unele mi-au lasat un gol adanc si negru in suflet.

Vreau sa scriu multe dar nu stiu cu ce sa incep. Am avut mai multe tentatii in ultimul timp dar am renuntat repede..

Ce faci? Unde esti? Ce-i cu viata ta?Chiar nu vrei sa mai dai de mine? De ce? Te urasc! Si totusi ma intreb pe unde dracu umbli... dar incetez in a ma ingrijora ca oricum mi-a ajuns pana in varful unghiilor de tine. Si de cum nu ma asculti si crezi ca bat campii degeaba. Nu-mi pasa. Si daca citesti, ma bucur al naibii de mult ca nu-ti dai seama ca tocmai despre tine scriu. Da. Niciodata n-ai stiut. Esti o proasta! Si eu sunt, ca scriu despre si pentru tine. Cand, ma gandesc la tine simt cum se porneste o furtuna in mine si imi vine sa-mi smulg parul din cap si dupa sa-mi intind creierii pe pereti. Si nu pentru tine, stai linistita! Pentru mine! Pentru ca am pierdut atata timp si am simtit mereu ca se va intampla asa si nu am facut nimic pentru a opri totul. Mereu s-a intamplat asa... iar si iar si iar. De parca nu mi-am invatat lectia de atatea ori. Nu poti sa intelegi, nu stii cum iar eu.. nu mai vreau sa ma chinui invatandu-te pe tine sa ma asculti.

E aproape sfarsitul lui iunie si afara e frig, mohorat si trist. "Ma sperie vremea de afara : parca e toamna nu vara". Aud cum imi suna cuvintele ei nerostite in urechi. Cand imi trece numele ei prin minte imi vine sa zambesc pana mi se maresc buzele si imi acopera fata. Inima trasare si sufletul mi se umple de bucurie. O iubesc. Pot gasi cate cai vreau numai ca sa-i spun asta.

Oare ce face? Ce i s-o fi m-ai intamplat si prin ce labirinturi s-o fi mai aventurat? E tacuta. Stiu sigur. O simt chiar si de la distanta. Chiar daca pare vesela, se umple cu energie vida si vorbeste mult, in sufletul ei e tacere.

Urmel, un gand in forma unui maimutoi gras si albastru cu un ranjet pe fata, vine si bate la poarta inimii ei. Scartaind ascutit ea se deschide. Inauntru gaseste un peisaj urat, gri si rece in care se scalda o mare silentioasa. Urmel soarbe toata marea trista, asa cum se suge veninul cand esti muscat de un sarpe. El scoate otrava suferintei si in locul ei picteaza raze de bucurie si alinare. Nu.. Urmel nu e artist. El picteaza cu gandul, cu vorba, cu privirea. Unica lui multumire este s-o vada pe ea zambind cu adevarat (zambetul acela cristalin, ca de copil). El stie, mult prea bine, ca ea e una din persoanele pentru care conteaza mai mult cel de langa ea si nu propria persoana. E una din fiintele care nu se gandesc niciodata la ele si isi asuma riscuri periculoase. De aceea el are grija de ea si nu o va lasa singura niciodata.

Va place de acest ciudat, singuratic si egoist Urmel? Sa nu credeti ca e vreun erou. In nici un caz. Urmel e.. nici eu nu stiu ce sau cine e el. Probabil e un alter-ego. E un eu mai bun, mai incapatanat, mai responsabil, mai viclean, mai destept, mai ascuns.. Nici nu-mi pasa cine e el. Ma bucur doar sa stiu ca Urmel sunt eu (chiar daca nu stiu exact care dintre eu...).