Despre el si ea

Intr-o camera goala, gri, cu doar un geam spart pe peretele din fata...

Stau fata in fata si se privesc. Privirea lui adanca si infioratoare ajunge pana in stomacul ei. E o privire aparent rece si goala. Numai ea ii poate citi ochii. Numai ea isi poate incalzi sufletul la vederea lor.

Ea sta si il priveste atent. Il cauta, il cerceteaza, in speranta ca va gasi o portita, cat de mica, catre mintea lui. Incearca sa joace un joc pentru a-l descoase dar el nu ramane impresionat de regulile lui. Ea se intristeaza. Ochii ei verzi ca bobocul unei flori ingheata si se dezgolesc.

Sperantele, visele, lacrimile, zambetele, amintirile, zilele de toamna, adierea ce-o simteau de mult, vorbele de iubire, toate se lovesc acum de un zid imens.

"De ce? De ce nu-l vede? De ce nu-si da seama?! De ce?! Te rog! Te rog trezeste-te! Deschide ochii si zi-mi ce vezi!" Cuvintele ei nu ajung pana la urechile lui. El nu poate vedea cum ea se zbate si cum mainile ei devin din ce in ce mai vinete. El nu vede cum ea da cu pumnii si isi termina nervii. El nu vede cum inima ei nu mai are liniste. El nu vede cat de greu ii este sufletul. El nu ii vede lacrimile. El vede o umbra. O umbra palida ce seamana cu ea, doar ca zambeste.

Pentru el zidul este invizibil si nimic nu se loveste de el. Pentru el lumea e la fel.

Se spune ca e bine sa ai o lume a ta, in care sa te regasesti si sa fii tu insuti. Dar lumea lui e de carton. In lumea lui el e orb si nu poate vedea ce a cladit in jurul lui. E ca si legat la ochi. Ii e frica sa schimbe ceva asa ca sta nemiscat pentru a nu strica una din piesele de carton.

Ochii ei se inrosesc. Nu se da batuta. Trebuie cumva sa treaca de zidul asta. Are speranta. Dar de unde? De la vantul ce-l simte si ii aduce aminte de zilele apuse, de la melodiile triste, ciudate si nebune pe care le adora, de la melancolia in care nu vrea sa cada, de la forta ce i-o dau prietenii ei, de la .. ce are in suflet. Focul acela de un rosu orbitor arde in continuare inauntrul ei.

Ea nu poate uita, nu poate sterge, nu poate trece cu vederea, nu poate fi nepasatoare, nu poate sta linistita cand isi aminteste de o frumoasa zi de vara sau de o magaiere sau de o vorba spusa exact cand trebuia. Nu ii poate uita privirea. Mai ales acum, cand sta in fata ei si nu o poate observa de aproape. "Esti atat de crud! Imi strivesti sufletul si il lipesti la loc de parca ar fi o hartie! De ce tu? De ce asa?" tipa fata cu putere.. dar se gandeste apoi "Dar orice mi-ai face.. tot la tine ma intorc.. nu pot merge mai departe. Sunt ca un caine credincios si tu stapanul. Chiar daca ma bati, ma gonesti si apoi te joci cu mine eu nu ma clintesc din umbra ta.."

El aude un acord trist, o coarda ce plange si o clapa ce ofteaza. I se pare cunoscut. Lumea lui de carton nu-i permite sa se miste asa ca el renunta la incercarea de a-si aminti ceva.

El o priveste in continuare. "E alta.. , scutura din cap si spune in continuare, ba nu! e aceeasi".

Melodia lor inepe sa se auda din intuneric. Ea se sperie si isi acopera urechile. Se ghemuieste intr-un colt si lacrimile incep a se rostogoli pe obrazul palid. El se uita ciudat in jurul lui si striga "De ce taci? Zi! Spune ceva, ma sperii! ". Crezand ca ea este cea la care se uita, adreseaza aceleasi cuvinte de mai multe ori. Nu intelege de ce nu raspunde.

Ea incearca sa ignore cantecul melancolic si se ridica de jos. Ajunge in fata zidului si inchide ochii. Incepe a repeta "Dechide ochii! Deschide-i! Deschide si zi-mi ce vezi!"

In jurul lui incep a cadea zidurile si o lumina puternica ii invadeaza sufletul si ochii.

Stau fata in fata si se privesc. Privirea lui adanca si infioratoare nu mai ajunge pana in stomacul ei. Ea sta si il priveste atent apoi cade la pamant. El incepe a plange. Ea pleaca impacata avand siguranta ca el simte ceva si ca nu a fost totul zadarnic. Acum stie ca facut totul pentru el desi a platit nespuns de mult.